Categorie: Jurnal

Am aparut de mai multe ori la TV, (lucru pe care-l fac destul de rar), am fost la Galati pe 26 nov., apoi la Calan, Hateg si Alba Iulia ! Ultimile trei concertele, in ziua de 1 decembrie ! La Calan in sala, la Hateg si la Alba Iulia in aer liber ! Cu asta a inceput si turneul meu de Craciun ! O sa vedeti si afisul cu l…ocalitatile !

La Alba a fost un gen de …Cenaclul Flacara, un spectacol „In memoriam Adrian Paunescu” ! Au asistat cateva mii de oameni care au fost foarte buni, foarte activi .
Aproape ca nu ne-a ajuns timpul…ca organizatorii nu ne-au lasat sa depasim ora 22,30 ! Trei ore a durat toata povestea !
Au participat printre altii: Victor Socaciu, Mircea Vintila, Adrian Ivanitchi, Cristian Buica, Florin Sasarman, George Nicolescu, Alexandru Zarnescu, Vali Serban, Catalin Stepa (fiul Tatianei Stepa), Nae Matei (Clape), si io, adica Vale Seicaru…
S-au implicat si se vor mai implica, Brandusa Simion si Liliana Mocanu !

Sunet bun, cazare f buna…organizare de doi lei (nici macar un ceai fierbinte pentru artisti, nimeni n-a venit sa dea mana cu noi…noroc pe noi ca am fost primiti pe un hol al Casei de Cultura a Sindicatelor !)
Multumesc Politiei locale pentru atentia acordata artistilor, la parcari, la acces, si la felul in care au comunicat cu noi (da’ asta tine de faptul ca oamenii politisti, ne iubesc) !

Dupa eveniment, am zabovit la restaurant cateva ore, am stat la taclale, n-am cantat, am facut planuri, „ne-am ras”, am mancat mancari si am beut beuturi, unii au fumat tigari, ne-am adus aminte, ne-am emotionat, l-am evocat in discutii pe „Boss”, (Adrian Paunescu), am ras din nou la comentariile pline de umor ale lui Ciocu’ Vintila, l-am ascultat cu atentie pe Victor, care are planuri de realizat cu folk-ul asta, am ajuns la concluzia ca ceva…trebuie sa continue, chiar daca n-are cum sa se cheme Cenaclul Flacara, asta si pentru ca din pacate nu mai are cine sa ocupe masa din dreapta scenei !

(fara comentarii, fara rautati, fara observatii rautacioase din intuneric…ca e o perioada speciala, se apropie Craciunul ! Rog pe cei „specializati” in rele, sa se abtina !)
…in rest, pe ceilalti, pe toti ceilalti, va iubesc !

mai dati un ochi din cand in cand si pe Facebook !

Vale !

astazi se implinesc 70 de ani de la nasterea lui John Lennon ! Este unul din idolii mei ! Daca ar fi trait, sunt sigur ca ar fi fost la fel de viu ca atunci ! Cand am fost la New York, i-am regasit urmele ! Am stat in fata locuitei lui o zi intreaga si am trait, am retrait ! L-am iubit de la inceput, il iubesc si acum ! John a fost asasinat in gangul de la intrarea din locuita sa, din apropierea Central Park, in ziua de 8 decembrie 1980 ! Stiu cum il cheama pe asasin, dar nu-i scriu aici numele ! Asasinii nu merita niciodata sa le pronunti numele !

Vale !

“Rareori ma uit in cartea de identitate. Ea este in fond doar un act ca oricare altul, pe care il prezint uneori pentru a mi se recunoaste codul numeric personal. Anii trecuti si cei ramasi, tin de cata iubire ai consumat, de cat mai esti in stare, de cat de repede poti fugi de rau sau de cat de mult il cauti pe Dumnezeu! Eu stiu ca el exista, chiar daca uneori ma mai incearca. Principalul lucru care mi se intampla in continuare, e ca nu stiu sa ma uit cu ura catre cer! Poate c-ar trebui sa incerci si tu!…

Ziua mea nu prea mai e un moment aniversar, ca nu mai simt eu, nici nu mai vreau. Il traiesc mai mult in minte ! Una e sa faci acum un chef (pe care normal ca o sa-l fac), da’ nu cum iti inchipui, ci asa cat sa se potriveasca cu varsta pe care o port acum pe umeri, si alta a fost atunci, cand aveam 30, si nu-mi pasa ca timpul trece, nici macar nu-l vedeam, ca de privit…privesc mai mult in urma. Vinovata e zodia asta, a Racului. Acum, mai important pentru mine, e sa þin echilibrul intre spirit si trup, ca daca nu-l stapanesc, se duc toate la vale, pot deveni usor ridicol, visele mele pot parea desuete, si lumea poate vedea pe scena un clovn cu prea mult fard pe faþa, iar sangele de sub el, prea strain, mult prea strain…S-au intamplat cam toate in viata mea de pana acum. Pe unele nu mi le-am dorit, nici macar nu le-am banuit, dar accept planul pe care l-a facut Dumnezeu pentru mine…in rest crezi ca este important pentru cineva cat de morale imi par vremurile pe care le traiesc acum, sau cat de dreapta mi-as dori calea care mi-a mai ramas de aici inainte de umblat?…iubesc partea aceea nevazuta din mine care ma linisteste, una tainica, de care pot sa dispun numai eu, fara sa am acceptul nimanui. Daca as avea capacitatea de a retrai, in timp real, cele mai frumoase trei amintiri, acestea ar fi: copilaria mea inocenta, nasterea baiatului meu, si…atata iubire primita, cat nici acum nu inteleg cum de a incaput in sufletul ei atat de frumos ! Am trait prea intens la 20 de ani, am dormit putin, am visat si mi-am dorit poate prea mult…astazi, ma revad intr-un peisaj luminos, insa uneori, cel de azi, cu degetul aratator intins, sopteste mai degraba spre a nu fi auzit prea clar…”cine te crezi, nu ti se pare ca ai visat cam mult? ca ai indraznit spre-a cuteza, prea mult?…carnavalul e aproape de final, n-as spune ca-ti sta rau zambetul ala pe fata, din contra…”! Daca mi-am propus prea mult, si am realizat prea putin, cat mai conteaza acum? Din ce mi-e dat sa vad, vad atat de putin, incat mai bine inchid ochii pentru o clipa, imi trec mana peste frunte, mai privesc putin peste umar fara sa ma intorc, si mai aleg pentru a nu stiu cata oara o cale din cele care inca mi se mai deschid…tot mai aud acorduri de chitara, ma mai cheama nevoia de aplauze pe care inca le mai primesc, semnele care mi se arata sunt bune, asa ca nu stiu de ce n-as mai indrazni inca sa mai paºesc.
Am putini prieteni. Ma refer la cei traiti, nu la cei facuti, ca din cei facuti am prea multi, dar nu stiu daca, si cat conteaza. Celor care ma iubesc, le intorc dragostea mea, cu plecaciune. Stiu ca iubirea e de natura divina. Ea nu poate nici minti, nici urî, nici nu poate fi jurata stramb, dar nici jucata prost, pe o scena ºubreda. Si daca e de natura divina, ea vine de la suflet, si sufletul e mai apoi purtat…”the spirit carries on”…! Daca ar fi sa ma gandesc la o intrebare pe care ai vrut sa mi-o pui si n-ai avut inspiratia necesara, as spune fara sa raspund, fara sa ma gandesc prea mult:…”care e diferenta dintre om si artist?…dar distanta intre om si cer?…”

vale

Am inchis Comantariile la Jurnal ! Aici nu e loc de certa sau de platit politze. De nici un fel. Pentru cei care vor scandal sau cearta, sa se duca in alta parte. Toate rautatile astea nu ne fac bine nici noua, nici sufletelor celor plecati dar nici celor care ne viziteaza din curiozitate sau din obisnuinta. Pentru carcotasii din bezna, care nu vad, sau nu aleg decat cenusiul dintre alb si negru, le sugerez sa incerce sa faca sau sa spuna lucruri importante. Poate va va asculta sau va va citi cineva . Eu unul m-am saturat de mult de prostie, rautate si venin. Poate si din acest motiv am incetat sa mai scriu la Jurnalul National. Carcotasilor din intuneric, le-as sugera sa nu confunde democratia cu accesul la „…liber la rautate”, dar nici libertatea necesara, cu anarhia. Incercati sa fiti mai toleranti si mai intelegatori in demersurile voastre. Si eu o fac. In fiecare zi. S-ar putea sa nu-mi iasa, dar sunt sigur ca am incercat, si asta e ceva. Viata e ceea ce ni se intampla acum. Alta n-avem deocamdata. Mi-am dorit ca site-ul meu (care nu e nici forum, nici blog), sa fie un indemn la iubire, si un semn de dragoste. Poate ca cei care ma asculta sau ma citesc, ma percep altfel decat sunt in realitate. Unii ma cred aproape inger, altii ma cred rau, sau „usor dus”…stiti voi…”toti suntem usor luati…”, dar eu stiu ca daca vreti sa aflati mai multe, puteti s-o faceti. Nu va grabiti sa dati verdictul. Nu e nici normal, nici moral. Moravurile acestei epoci vor fi uitate, iertate, sau cine mai stie, poate urmate peste un timp. Importante sunt urmele lasate. Lasati urme bune. Conturul lor ar putea fi benefic pentru vreo generatie urmatoare. Nu dau nici sfaturi, nu las nici invataminte. Ca cine-s eu ?…. Si mai stiu un lucru: fiecare ducem cu noi in mormant ganduri imaculate, nespuse nimanui niciodata, juraminte tradate, vise prea marete sau prea indraznetze, zboruri intrerupte la jumatate, si apoi sfaramate chiar in fata propriilor noastre suflete, ganduri urate, meschine sau marsave ….ganduri, de care nu va afla nimeni niciodata !

Acum mi-e liniste, si daca mai adie printre pomii din ograda mea un vant bun, e poate si pentru ca incerc sa gasesc pentru a nu stiu cata oara, lumina . Stiu ca daca va fi sa n-o gasesc, in zadar voi cauta faclii o mie, nici un amnar nu ma va ajuta. Tu scoate-ti gandurile bune la iveala. Uneori, nu prea rar, cauta-ti un moment de singuratate si citeste-ti sufletul. S-ar putea sa gasesti raspunsuri incredibile.

Vale

Putine lucruri mai au cate ceva din durabilitatea de altadata . Sa nu mai spun de fapte. Din ce in ce mai putini iti mai raspund la buna ziua si tot mai mic e numarul celor care-si mai aduc aminte de binefacatori…

Acum cateva zile am cantat la zilele Fagarasului, un recital sustinut afara, la portile Cetatii, in fata mai multor mii de oameni veniti sa asculte folk ! Inainte de a intra in scena, Sorin Manduc primarul orasului m-a luat deoparte si mi-a adus aminte cum intr-o seara, acum vreo 25 de ani, pe stadionul din localitate, la o intamplare Cenaclul Flacara, canta pentru prima oara pe o asa scena, o cantareata firava, timida, privind mai mult in jos decat in jur, raspunzand doar la intrebari. De Tatiana era vorba, Tatiana Filipoiu cea de atunci, Tatiana Stepa de mai ieri si pentru totdeauna . Aproape ca uitasem ca ‘Bosul’ ne numise pe mine si pe Victor sa ascultam in seara aceea, seara debutului ei in Cenaclu, pe toti cei care doreau sa urce pe scena, si nu erau putini . Dupa debut, ea avea sa-si spuna invariabil, si cu oarecare mandrie : Tatiana Stepa, din Fagaras ! N-a uitat niciodata ca a plecat din Lupeni, mai tarziu reintorcandu-se pentru ca mai apoi sa-l parareasca din nou, insa niciodata definitiv. Am aflat mult mai tarziu ca a lucrat in mina, am aflat cat de mult a fost ‘ajutata’ de comunistii din acea vreme sa supravietuiasca intr-o perioada in care, ar fi trebuit sa se mandreasca cu ea, nu s-o dispretuiasca . Ea nu s-a plans nici atunci, nici mai tarziu, spunand ca a fost viata ei si ca asa i-a fost dat s-o traiasca . De ce-ti spun toate astea ?…poate pentru ca vreau sa stii si de la mine cine a fost ea, cat a suferit si n-a vrut sa afle lumea, cat de mult a iubit scena, si de ce n-au interesat-o niciodata prostiile legate de look, trend, vestimentatie la moda, popularitate rau inteleasa sau rating ! Rating…de parca Iisus a avut rating atunci cand a fost preferat Barabas in locul Lui, la acea judecata stramba care avea sa schimbe lumea intr-una poate mai atenta si sigur mai smerita .
Cantam deseori pe aceiasi scena si uneori venea fara s-o simt pentru ca mai apoi sa dispara odata cu terminarea cantecului ! O facea la mai multe cantece, dar la ‘Antiprimavara’, nu lipsea niciodata ! Cand terminam cantecul nu mai era acolo, si eu nu mai aveam cum sa-i multumesc ! De ceva vreme o caut pe scena si gasesc un microfon gol in dreapta mea. De ceva vreme uita sa vina la intalnire si parca ne-ar spune…’lasati, cantati inainte ca eu tot acolo sunt chiar daca nu ma zariti, eu tot acolo voi fi si cand voi veti incepe sa ma uitati’. Nu stiu daca e potrivit, moral, la timp sau la netimp, inca devreme sau poate prea tarziu sa mai vorbesc si eu desprea toate astea ! Si in fond de ce sa nu spun ?…cã mort e cel ce e uitat, cel caruia nu i se mai pronunta numele, si cel pe care nu ti-l mai aduci in minte decat foarte rar ! Nu te uita asa la mine ca stiu ce spun, sunt omul potrivit sa-ti vorbesc de asa ceva, si cu atat mai mult iata, acum de ea ! Aproape de Craciunul trecut am cantat mai mult impreuna. Asa a fost sa fie ! De cum ma vedea, venea direct spre mine si ramaneam mai mult timp fata in fata, ea tacand, eu neintreband, ea privind mai mult in jos, eu intelegand…apoi cantam ! Ciudat, isi purta boala ca pe o emblema, cred ca nici macar n-o ura…odata mi-a spus ca i-a placut cand am spus ca eu nu privesc niciodata cu ura spre cer ! Amandoi am pierdut pe drum pe cate cineva drag, prea drag…pierderi ireparabile, inevitabile, daca crezi ca totul e dinainte prestabilit, pentru noi venite la netimp…dar cine sunt eu sa spun despre ce e drept, despre ce e nedrept ! Numai Dumnezeu stie ce face, ca El are pentru fiecare dintre noi cate un plan !
Versul lui Adrian Paunescu i s-a potrivit ca o manusa pe cantecul ei poate prea trist ! Ca si pentru mine, sau pentru Stefan, Vintila, sau pentru Victor ! Ca-ntr-o padure fara copaci, pe un pat prea curand parasit, mai aud si acum o serenada cantata seara, fara luna, ilogica ei serenada, ca o soapta, ca un urlet, ca un semn, ca un poem…ca acea durere femeiasca purtata cu demnitate, discretie, fara umilinta, abia daca a mai avut timp sa-si dea jos o masca de care numai ea stia, …in timp ce noi, schimbam pentru a doua oara costumul cu unul nou, de clovn, pentru a nu intarzia la Carnaval ! Zambiti sau plangeti ! Cui ii mai pasa azi ce se mai intampla dupa fard, cui ii mai pasa azi de lacrima unui artist ! Poate cadea oriunde, oricand si cu orice zgomot pe podea ! N-o va auzi nimeni !

/noi suntem fii veacului bolnav/noi suntem cancerosii de elita/nu ne mai vindecam cu nici un praf/bieti Iovi, pe o planeta parasita/…

…/stupizi actori ai tragicului rol/mai si avem puterea inumana/de a vorbi despre aceasta rana/ce va lasa pamantul sterp, si gol/ !

Muzica, Vasile Seicaru
Versuri, Adrian Paunescu
Stare si interpretare, Tatiana Stepa

(Scris anul trecut, aparut in „Flacara lui Adrian Paunescu”)

Sunt suficienti ca numar anii care-au trecut, asa ca ma apuc sa-mi aduc aminte, regasindu-ma azi ca intr-un peisaj dintr-un tablou aproape terminat ! Uneori amintirile vin ca prin ceatza, alteori sunt atat de reale incat tresar, si tulburarea ma nedumereste intr-atat, incat ma intreb in interiorul meu:…”ce esti tu, muiere sau barbat?”…ca si cand muierea n-ar fi tot om …
Am fost destul de grasutz, foarte timid (ma inroseam la fata foarte des), mai mult cu privirea in pamant decat cu ea spre lumina, ca si cum mi-ar fi fost rusine de ceva, de cineva…asa ca am stat mai tot timpul in spate. Nevoia mea de socializare n-a existat de fapt niciodata, preferand sa gasesc locuri in care sa fiu mai mult singur cu ale mele, dar vezi ca niciodata n-a putut fi vorba de asa ceva, ca odata iesit din casa ma intalneam cu prieteni, vecini, si ma luam cu ei . Copiii cu care ma jucam eu prin zona, „strada Razboieni, din Galati”, nu se purtau atat de bine cu mine incat sa fiu tare fericit cand ma intalneam cu ei. Nici macar ecoul vorbelor de care o perioada buna a primei mele copilarii n-am scapat…(„burtea fasolaru’, porcu’ si magaru’), nu m-au facut sa renunt pe deplin la compania lor. Ma obisnuisem cu vorbele aste, mi-era rusine, voiam sa renunte sa ma mai strige asa, dar n-am avut niciodata curaj sa le spun. Priveam doar in jos si asteptam sa inceteze…dupa care incercam sa uit. Nu i-am urat pentru asta niciodata pentru ca eu stiam ca nu sunt un copil prea aratos si nici prea destept …ma doream altfel. Ce prostie. Sa nu-mi fi dat eu seama in copilaria mea, cat de putin conteaza aspectul fizic din tot ce a stabilit Dumnezeu pentru tine, si ca asa trebuie sa fie, asa trebuie sa ramana ?
Ecoul amintirilor de ieri .
Mama a nascut doar doi copii, doi baieti, la diferenta de trei ani unul de celalalt. Iti mai aduci aminte cand iti spuneam acum catva timp, cum tata venea acasa cu cei doi litri de lapte pe care-i primea la servici pentru ca lucra in mediu toxic, lapte pe care ar fi trebuit sa-l bea acolo, la locul de munca ? Da, dar el nu-l bea, ni-l aducea noua acasa, iar mama il turna imediat in ceaun sa-l fiarba, iar dupa ce spala sticlele, nu arunca apa, ci o turna peste lapte, sa fie mai mult ! Haine frumoase n-am prea avut ca n-aveam cum. Tata lucra la Santierul Naval si castiga foarte putin, mama a fost tot timpul casnica. De unde bani ? Asa ca vara ma multumeam cu niste pantalonasi scurti cu bretele, o camasa, un maieu si un tricou. Toamna si iarna umblam in uniforma scolara. Aveam doua. Una veche, care era mai tot timpul destul de mica, cu care ieseam la joaca, si alta noua, foarte curata, pusa la loc ferit, pe un umeras, intr-un cui batut in dulapul din singura camera in care locuiam si noi cei mici, si parintii nostri. Multa vreme am umblat cu un dinte din fata spart, ca m-am impiedicat si am cazut odata in timp ce veneam de la cumparat gaz lampant. Am cazut, mi-am rupt dintele, am varsat gazul, si am si luat-o pe coaja cand am ajuns acasa. De jucat, jucam „țurca”, „noua cataroaie” sau „ascunsea”. Jocuri banale, apucaturi banale, viata obisnuita, ca si noi, copiii de cartier, copii de mahala, nascuti din parinti simpli dar neaparat cu frica lui Dumnezeu in san. Inainte de a ma apuca de sport (ca asta am inceput-o in clasa a cincea), m-am imbolnavit de hepatita. Da’ nu de oricare…de aia „epidemica”. Am stat 21 de zile in spital, dar am iesit vindecat. O vreme n-am mancat decat legume, ca a trebuit sa tin regim. Cand ieseam la plimbare, in Centru, mama ne gatea cu haine curate si ne bucuram ori de cate ori gaseau vre-un banut sa ne cumpere si noua cateva bomboane invelite in hartie de ziar, sau „zahar pe batz”. Copilaria e ca o secventa dintr-o piesa de teatru, jucata senzational…copilaria mea, ca o imagine privita de dupa colt cu o oglinjoara sparta, in care se vede totul in alb si negru. Doar tremurul mainii mai strica din sharf. Aduceri-aminte, ca secvente de film ramase pe o pelicula cam uzata si zdentuita pe alocuri, cu sonorul deteriorat, dar din care poti deslusi destul incat sa poti spune la final…”Hm, vremuri trecute, usor prafuite, dintr-o copilarie aproape obisnuita” !

(Publicat in Jurnalul National)

Ciclul anotimpurilor e ca si cel al raspunderii. Pe mine ma priveste doar cel de-al doilea. Pe altii nici macar atat. Astazi as putea sa-ti spun ca te iubesc mai putin dupa cat chef de viata am.
Te obisnuisei cu mine sa-ti spun la inceputul fiecarui anotimp ca tocmai pe cel care venea il prefer. Te minteam si o faceam cu nerusinare. Minciuni nevinovate, cuvinte plecate prea usor, mult prea usor. Printre jaluzele soarele promite mai mult. Cel putin azi. Nu ma mai asteptam la caldura venita de sus, nu ma mai asteptam la mai multa lumina, la senin si la absenta ploii, decat poate peste cateva saptamani drept sa-ti spun. La televizor astia spun ca primavara vine spre noi grabita, cu gand sa nu mai plece prea usor. Nu stiu de ce dar parca nu-mi mai vine sa cred. Eu o vad ca pe o femeie obisnuita care a primit un job nou si vrea sa se tina de el. Meseria e aceiasi, ea schimba de azi doar locul. Isi face treaba, fara nimic spectaculos, nici urma de provocare, doar rutina, poate sperante noi, poate un dram de indrazneala in plus. Hai ca nu ma poti acuza de nimic. Asa o vad eu anul asta. Primavara asta s-a lasat atat de asteptata incat sosirea ei mi se pare fara haz…dar ce haz poate provoca sosirea primaverii ? Abia daca-am zarit ghioceii anul acesta. Tocmai eu care cumparam cu sutele in fiecare an. Sa treaca anul acesta pe sub nasul meu primul dans al florilor de orice fel ? Printre jaluzele, nimic nu poate parea nici spectaculos, nici macar incitant, drept pentru care nu ies s-o intampin. De dupa jaluzele, revenirea ei e si mai trista, si nu ma prind s-o intampin nici asa, nu inca. Mai bine nu ies. Soarele razbate oricum. Gandul ma duce pentru cateva secunde la Geneza, la Inceput. Norocul meu ca nu ma tine prea mult. Nu rade, ca nu e nimic de ras. Un lucru vreau sa retii: nu sunt nici superficial, nici prea riguros, banalitatea (fie ea si una sacra), m-a ocolit, si nu stiu cui sa-i multumesc pentru asta, nu sunt nici din cale-afara de inteligent, prost sau idiot nu mi-s, ca m-as fi prins si as fi tacut de mult…eu sunt doar prietenul din umbra , uneori tacut, alteori guraliv, dar sigur unul de care poti sa dispui cand ai nevoie, sau sa-l ignori…da-i reset daca n-ai nevoie, si se duce el singur la primul cos de gunoi intalnit in cale. Atentie insa, mai exista o ultima comanda pe care ai putea-o face numai daca vrei. Ea ar putea fi scaparea mea, se numeste „restore” si daca vrei, ma poti readuce oricand vrei, in acelasi loc. Sau poate in altul, ca nu e rea schimbarea. Ei, la schimbari ma refeream…”/schimbari mai grave decat moartea/au fost, si sunt, si vor mai fi/la mine-n suflet este vifor/si vin nebuni sa faca sky/”…ianuarie, februarie, martie…ziua Sfantului Valentin, Drabobete, martisor…toate astea pentru mine nu prea inseamna mare lucru. Cineva imi spunea ca sunt cam insensibil, ca martisorul e simbolul primaverii…cã ziua mamei, cã a femeii, cã tre sa pui in piept, cã tre sa daruiesti, sã nu fii zgîrcã…”baga si tu cadouri la muieri ca nu ti se usuca mana”…da’ eu anul asta mai putin, si nu ma simt de loc vinovat, doar putin nesimtit. Asta e. Sa nu primesc eu cum trebuie un anotimp ca acesta, primavara ? E o indrazneala prea mare si voi suferi desigur razbunarea florilor de mai, peste numai cateva saptamani. Nu mai inteleg nimic. Sa fie un refuz atat de categoric ? Sa refuz eu sosirea primaverii ?…/ia-ti inflorirea primavara/si toti cocorii emigranti/….? De dupa jaluzele, printre jaluzele, gandul asta dureaza din fericire doar cat as clipi de doua ori…ma intorc brusc, deschid usa si ies in curte. Primavara e chiar la mine-n curte. De dupa fereastra parca zaresc o umbra discreta si doi ochi care ma privesc atat de insistent. Intorc usor capul dar simt in ceafa arsura lor. O pala de vant imi arde fata. Mai bine intru in padure sa vad ce mai zic copacii.
Vasile Seicaru
(…si cateva versuri de A. Paunescu)

(Publicat in Jurnalul National, duminica 28 martie, la rubrica „Cutia cu romantism)