Categorie: Jurnal

„Cine-a furat luna, cine-a furat luna/S-o aduca inapoi, daca nu pornim razboi…” Un cantec venit de nu stiu nici eu de unde, dar care mi-a insotit noptile inainte de culcare, in copilarie, dar si in prima parte a tineretii ! Despre noptile mele voiam sa-ti spun acum, ca de cativa ani nu prea am parte de somn, si atunci stau de vorba cu gandurile ! Uneori imi pun intrebari la care incerc sa-mi gasesc raspunsuri, alteori gasesc raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu mi le-am pus ! Sunt nopti in care-mi inchipui ca sunt un coshar care umbla pe acoperisuri ! Ieri era atata de lucru, azi nu mai vad niciun cosh de curatat ! Drumul meu n-are o directie precisa, tot ce stiu e ca ma trezesc in gandurile mele cu ochii deschisi, suuuuus, sus…insa nu prea stiu directia de mers, ca n-o gasesc ! Sa cobor ? N-am nici o sansa, ca nu sunt scari de coborat, doar de urcat ! Sa urc ? As putea, numai vezi ca fiecare scara are rostul, riscul, si semnul ei ! Deocamdata ma misc pe orizontala, departe de mine sa cutez mai mult ! Mai mult ca sigur ca atunci sunt intr-un impas, si simt o durere… dar nu prea mare, ca e insotita si de o stare de fericire ! Vocatia mea e durerea mea, durerea mea, e sansa mea ! Nici o sansa nu-i atat de sublima ca lumina din icoana imaginara la care se roaga pustnicul !….sunt doar gandurile, la care ma duce mintea in noptile de nesomn ! Nu stiu daca ti-am spus, dar dupa ce nu dorm ca oamenii, mai stau si cu lumina aprinsa, lumina pe care o sting doar atunci cand vad ca se ingana noaptea cu ziua ! Alta data, cand tocmai vedeam cum se crapa de ziua, am auzit un falfait de aripi la fereastra mea. Am deschis usa care dadea in balcon si am gasit pe pervaz o pana mai lunga, si doua picaturi de apa limpede, limpede ! Mi-am zis ca poate erau doua boabe de roua, sau mai degraba doua lacrimi de inger, un inger care s-a oprit la fereastra mea sa vada ce mai fac !….stii, ca ti-am mai povestit eu acum ceva timp, cum am vazut intr-o dimineata, un inger la fereastra mea, un inger cu o singura aripa, doar cu o aripa ! Dar n-a stat mult, doar atat cat sa-mi ingaduie sa ma sterg la ochi sa vad daca-i aevea, sau e doar in inchipuirea mea ! Insa a disparut repede, lasandu-ma cu mana intinsa catre el ! …..Asta numai dimineata, atunci ma invaluie un fel de liniste, sting lumina, pun geana peste geana, si incep sa ma culc….
Maine daca o sa ai chef, stare, si timp, o sa-ti povestesc despre zilele mele, pana atunci ureaza-mi somn usor, ca noaptea s-a dus…”cine-a furat luna, cine-a furat luna/S-o aduca inapoi, daca nu pornim razboi….” Unde-am mai auzit eu cantecul asta…?

Vasile Seicaru
Buftea, ora 4,43…deja 15 septembrie 2012

Azi, mi-am lasat prea usor, o iluzie inchisa in pod, printre stele
Mã mai trage in jos, un mister ruginit, si uitat, si sucit, sub podele
Imi zambeste postum, si mã lasã in drum, vara asta de-un verde kaky
Incepu uvertura, ce-mi înlantuie gura, prematur, ce septembrie gri…

Mi-am lãsat doar un gînd, rãtãcit, rãvãsit, pe un presh invechit la intrare,
Si mã vãd ca-ntr-un schit , si mã las pãcãlit, si caduc, si uimit, la plecare
Cine-mi cautã vina, si imi stinge lumina, dinadins, si ma uitã-n altar ?
Cine singur mã lasã, si m-alungã din casa, e tîrziu, si mi-e gustul amar.

Dorul meu cãtre tine, mai aleargã prin vine, si nãuc, si înalt, si stingher
Vinovat de uitare, vinovat de mirare, dar curat, cel ce cautã-n cer
Teatrul vechi prãfuit, si prea lesne gonit, de la noi alungat, si hulit,
Scena poate-i prea cruda, scîndura poate-i prea udã, sufletelul acum pãrãsit.

Toamna asta tarzie, ce iubire sa fie ?…,si ce fast, ce tumult, cît deranj,
Vreau o camerã rondã, si o lacrimã blondã, si indemn, s-o culeg din melanj.
Anotimpul lãsat ? Sentimentul uitat ? Oare cine intreaba asa ?
Vara asta-i pe moarte, august, de-acum departe, sa se-ntîmple cu mine ceva…

Va mai fi doar o searã, si o lunã amarã, nu vei sti ce sa faci, ce sa zici,
Si apoi vei pleca, si-mi va fi tot mai greu, sa te stiu, sa te aflu pe-aici.
Chiar acum te aud, tot mai rar te aud, ca pe-un cuc printre visele mele
Cînd imi spui doar atît, sã mai caut iluzia, închisã in pod, printre stele.

Inceputu-i timid, continutul perfid, uvertura-i acum la final
Ce mai zbor, ce mai bal, eu ma duc sa mã culc, si sa trag peste mine un val

Vale,
Buftea, 4 sept. 2012

Am avut o rubrica la Jurnalul National timp de aproape 3 ani, de proza scurta !
Marius Tuca mi-a oferit-o dupa ce a citit ce scriam eu pe site, pe www.seicaru.ro ! Cu greu am acceptat, ca nu ma intereseaza publicitatea, dar absolut deloc, eu scriu pentru mine ! Acum nu mai trimit, dar nici nu mai scriu prea mult…doar asa, cat sa mai stii, sa mai afli si tu cate ceva despre mine ! Vai de mine cati “comentatori” m-au injurat, cati m-au jignit si m-au sfatuit sa-mi vad de chitara mea, sa nu ma mai ocup de asa ceva, ca nu mi se potriveste ! Da’ eu nu m-am suparat, ca nu toata lumea trebuie sa ma iubeasca, sau sa aprecieze…eu doar am adunat veninul, l-am pus intr-o sticluta si apoi am asezat sticluta pe un raft in camara, la rece si la intuneric !
Nu scriu cu diacritice ca asa m-am obisnuit, si apoi de asta se ocupa atunci un redactor de la Jurnalul National ! Am inteles apoi ca probabil a placut ce am incercat eu, si am continuat o vreme sa scriu, si sa dau spre publicare !
…stii ceva ? …intr-o zi m-am trezit ca scriu, dar cu toate ca n-am inteles din prima de unde vine, am continuat ! Acum stiu, ca am inteles pe parcurs mult mai multe !
Cred ca ti-am mai spus ca eu cred ca tot ce e de natura divina (cum ar fi iubirea de exemplu), nu trebuie nici explicat dar nici discutat prea mult ! Mireasma florilor de bosuioc ma invaluie mai mult ca niciodata, acum, cand vara se duce, cand pot privi mai mult padurea in ochi, cand ma mai poarta pasii spre mare…dar nu des…o data, alta data… Inca mai inteleg si caut sa gasesc, rostul lucrurilor simple ! Iti spuneam odata ca am inteles de ce pictorul a pictat pentru mine doar in culori pale…esenta lucrurilor reale, ca tot ma intrebai odata de asta ! Eu o vad in tot ce pot percepe acum in jurul meu (si cand spun acum, ma gandesc la cele legate de viata asta pe care o parcurg de zecile astea de ani pe care le port pe umeri, ca dupa asta vine Marea Trecere, de care nu stiu nica, de care nu stim boaba)… ! In rest, oricine poate trai oricum, fara sa-si dea seama ca de fapt s-ar putea sa nu percepem lucrurile chiar cum sunt ele, fie cele inconjuratoare, fie cele din minte, din inchipuire ! Sa traiesti e simplu, sa-ti imaginezi e ceva ! O revelatie nu e la indemana oricui, si cand vine, cand e o certitudine, sa nu cumva sa crezi ca ti se cuvine, ca e rezultatul unei munci, sau a unei experiente anterioare….nu, ea vine de la Dumnezeu !
Muzica mea e una, ce mi-s eu cu adevarat in interiorul meu, e alta ! Unu-i artistul, altu-i omul ! Cand se contopesc in mod fericit, inefabilul din artist, cu cotidianul din om…ei, atunci…dar asta-i alta poveste, numai Dumnezeu se ocupa de asta !

…ce am vrut sa-ti spun, si ce a iesit ! Tu nu ma lua prea in serios, nici nu ma judeca prea aspru. Eu nu mi-s nici scriitor, nici poet ! Ce stiu eu bine sa fac e sa cant, si asta o s-o fac doar pana cand nu va disparea stralucirea, scanteia ! Cand ea va disparea cu totul, voi sti sa ma retrag !

Acum cobor in curte, ca ma cheama catelusa mea lup, cu nume de star rock, Slash…dar eu o strig Ji ! E cea mai frumoasa catelushca din lume ! Mi-a facut-o cadou Liliana de ziua mea ! Ea nu vrea decat s-o mangai si sa-mi simta rasuflarea langa urechea ei ! Uneori imi linge talpa piciorului si atunci aud un geamat abia perceptibil. As dori sa aiba mai multi parte de asa ceva ! Lumea-i simpla…

…”lumea-i pentru toti/ai putea s-o tragi la sorti/…hai incearca, daca poti…/

Vale
30/08/2012, Buftea !

Dupa cum iti spuneam, banuiam ca nu esti tu ! Nu, mie nu-mi place sa-mi mai ascund chipul ! E ca si cum as duce in spate o greutate care pana la urma m-ar dobori ! Tu ti l-ai schimbat, incercand sa devii o muza pentru visator. Da, da, acel visitor…Nu mi-ai spus tu cat de mult iubesti poezia lui cu accente usor melancolice, cu multe consoane la sfarsit de vers, insotite in mintea ta de muzica unei balalaici de culoare roz ? Nu tu-mi spuneai cat de mult ai fi vrut sa-i fii muza ? Poetul din Rusia asadar nu te-a avut muza! Totul pentru el este iluzoriu! In spatele iluziei e o suferinta pe care cineva o intretine ! Pentru asta se plãteste, nu stiai ? N-are nici un rost sa porti asa ceva in suflet !
In sfirsit, cineva stie, cineva face, cineva prelungeste o stare de vis din care altcineva, vreodata, se poate trezi brusc, si cand se va trezi, s-ar putea prabusi în asa un abis, din care nici macar semnul de regret nu l-ar mai putea percepe, auzi, sau vedea !
Fara sa ne dam seama, uneori, ne jucam de-a viata, ne prindem in joc cu Dumnezeu…si deodata in timpul jocului ni se face brusc sete ! Ghici in ce oglinda ne-am putea recunoaste propriul chip?…contactul cu realitatea cea fara de pacat ar putea fi devastator ! Si atunci te mai poti intreba din acel indepartat, si din pacate de neatins taram al fantasmelor, siluetelor si umbrelor ?…ei bine nu, pentru ca nu vei mai avea puterea s-o faci ! Dezamagirea fata de propriul gest schitat demult, cand credeai ca poti inventa un joc pe care-l credeai fara de urmari, va fi atat de mare, incat ti-ar putea disparea pentru totdeauna linistea si somnul, iar credinta ti s-ar putea zdruncina !

…odata, am inceput un joc ! Mi-am ascuns propriul chip, l-am asezat pe un ciob de oglinda, ciobul intr-o cutie de carton gri, si cutia am asezat-o suuuus de tot, printre crengile nucului din fundul curtii mele invecinate cu padurea ! In timp, aproape ca am uitat de ea ! Soarele, vantul, ploaia si ninsoarea au batut cutia de carton !
Zilele trecute mi-am adus aminte de ea, am luat-o cu bagare de seama din copac, am asezat-o incetisor pe pamant, si am deschis-o ……De ceva timp, nu dintr-un ciob de oglinda imi privesc chipul cel adevarat, dimineata si seara, ci dintr-un luciu de apa curata si limpede ! Cu greu ma recunosc, dar stiu ca el e cel de care odata, nu mai tin bine minte cand, am vrut sa ma ascund ! Ciudata e uneori viata asta ! Te indeamna la joc, te joci cat te joci, apoi te regasesti exact la locul de unde-ai plecat….insa putin mai obosit, insa putin mai dezamagit, insa putin mai schimbat….

La televizor se tot spune ca toamna e pe sfarsite…altcineva spune ca insasi viata ar fi pe sfarsite… tu si eu, tot mai incercam sa vindem iluzii pe doi lei, dar cui ? Nu vezi ca nu cumpara nimeni de la noi ? …pai daca nu se vand, sa ni le facem cadou tot noua, celor care uneori indraznim sa ne ascundem chipul intr-o cutie din carton gri, pe un ciob de oglinda…
…si nu mai rade atata prietene, hohotul tau de ras ma nelinisteste, ma inspaimanta, ma sperie, ma trezeste brusc, prea brusc….

Vale

Din dimineata aceea urata de toamna nu mai tin minte mare lucru, cu toate ca ea va mai sta in mintea mea alaturi de celelalte, atat cat a mai ramas din amintire. Un inceput de zi oribil, in care voiai sa ma atragi pentru a-mi arata inefabilul din partea de urat…asa-mi spuneai. Ai intrat tinandu-ma de mana in ceatza aceea alburie, gri-vascoasa, ca in acele vise infricosatoare din care ai vrea mai degraba sa te trezesti decat sa mai afli, din care ai dori mai mult sa iesi decat sa patrunzi, dar vezi ca ceva te atrage, si curiozitatea aceea bolnava, curiozitatea ca un viciu pervers pe care-l porti cu tine si de care nu vrei sa afle nimeni, te atrage mai mult decat orice. Erai imbracata destul de subtire si mi-era teama ca o sa te imbolnavesti. Doar ochii erau de tine atunci, ochii tai ca doua luminite de veghe, ca doua repere fara de care n-as fi putut ajunge nicaieri in viata de pana atunci, ca doua mici scantei care mai degraba ma incalzeau decat ma ardeau. Ma trageai intr-o lume de care imi mai povestisei, pe care probabil ca o mai vazusem, dar acum nu pot sa-ti spun clar daca a fost aevea, sau a fost totul doar in mintea mea. De fapt nici nu conteaza. Mai are importanta si loc pentru mine in acest tablou sau scenariu inchipuit, doar ce mi s-a dat ca tema de invatat atunci. Viata ca o lectie de tinut minte, cu reguli, cu amanunte, cu imagini, cu traiari, cu deznodamant si cu urmari.
Nu-mi promiteai nimic, cu toate ca nu odata imi sopteai despre lumi nevazute si nemaiintalnite de mintea mea…Nirvana sau Shambala. Si peste toate plutea muzica timpurilor acelea, o muzica venita mai degraba de undeva din interiorul nostru decat din cer. Muzica profunda ca o taina de nepatruns pentru altii, insa pentru noi, un fleac, o bagatela, o puteam auzi oricand, numai s-o dorim si se lasa ascultata. Misterioasa si plina de neprevazut e calea inimii. La fel ca si cea a mintii. Deodata m-ai intrebat razand daca mi-e teama. Mie sa-mi fie teama. De ce sa-mi fie teama ? Nu mi-e teama mie nici de zadarnicia viselor neimplinite, nici de fiorul ce ma mai cuprinde uneori la auzul pasilor doamnei in gri…ca îi aud. Drumul acela prin ceata a durat ceva, ca tin minte ca mi-as fi dorit macar un popas, dar n-ai vrut sa te opresti. La un moment dat drumul principal care abia daca se mai deslusea facea la stanga, dar tu m-ai tras catre dreapta, si abia atunci am vazut clar cum ca lumina venea in intampinarea ta, a noastra de fapt. Nici nu stiu cand am ajuns la capatul genunii…cã prapastie era ceea ce vedeam eu. Doar un pas am mai facut si de acolo am vazut cerul. Dar nu numai sus cum stiam eu, ci si jos, sub noi…cu stele, cu nori, cu albastru, cu alb, cu infinit si cu ingeri mici, mici. Si atunci parca am auzit altceva, de care iti mai povestisem eu candva prietene. Am auzit muzica sferelor, pe care nu o aude oricine, de care nu poti povesti oricui, ca esti considerat mai lesne un nebun cu mintile ratacite decat un visator (de parca poate stabili cineva care-i nebunul…cel din camera rotunda, legat in camasa de forta, sau cel din afara care crede ca poate emite usor judecati de valoare, sau da verdicte). …
.”- Tu nu mi-ai inselat niciodata asteptarile dragul meu, – mi-ai spus atunci, tu m-ai iubit in felul tau, si mai mult, m-ai protejat, insa mie mi-a fost deajuns, pentru ca acest fel de a iubi al tau m-a salvat, mi-a dat o anume siguranta, mi-a dat liniste, de aceea mai departe n-ai sa mergi, te vei opri aici. Stiu ca de aici incolo iubirea ta va creste. Fie ca durerea ta sa nu te doboare niciodata, doar sa te intareasca. Drumul meu cu tine, pana aici a fost. Mai am sa-ti spun doar ceva ce numai tu sa stii…sa nu te uiti niciodata cu ura catre cer…nu uita cuvintele acestea…si daca vei simti ca ti se va zdruncina credinta, tu sa cauti drumul acesta. Nici o clipa nu ma indoiesc de faptul ca nu-l vei gasi. Eu te voi astepta sa-ti prezint ca pe un alt tablou, dar de data aceasta neinramat, nemarginirea. Insa acum, numai eu voi pleca, numai eu ! Tu sa te intorci, sa mai imbratisezi un copac, asa cum m-ai invatat sa fac deseori, sa mai privesti cu nadeajde si cu senin marea, nu uita sa uzi florile dimineata, sa mangai toate animalele ce-ti vor aparea in cale, sa vorbesti cu pasarile pe inserat, atunci cand ele sunt mai obosite si sa nu-ti fie teama daca somnul te va ocoli. Asa vei putea sa te gandesti mai mult la mine. Va veni un timp cand vei inceta sa mai plangi. De aceea acum, lasa-ti lacrimile sa cada, nu te pot opri, lasa-le sa-ti cada daca-ti vin. Tu m-ai facut sa reusesc sa vad acea parte inefabila de frumos la care nu am crezut vreodata sa ajung, si asta mi-a fost deajuns….”
Ce vis m-a atins cu aripa, ce cosmar m-a trezit brusc atunci cand deodata a disparut totul…si ceata, si calea, si cerul, si tabloul…si tu !
Contactul cu realitatea e dur. Cineva ma priveste senin. Cineva imi spune incet ca de fapt asta e viata mea, alta n-am, de alta n-o sa am parte.
Eu nu judec pe nimeni in visul meu, nici tu sa n-o faci, sa traiesti ce ti s-a dat, ca nimic nu se va schimba din ce e stabilit ! Orgolii, sentimente, ura, durere, neliniste, nesomn, frica…sunt numai aici, pe pamant, unde unii credem ca suntem nemuritori si ca doamna in gri de care-ti spuneam la inceput, pe noi nu ne priveste. Intr-o lume, poate doar din mintea mea, odata, m-ai surprins cu iubirea ta fara margini, si atunci am tresarit ! Hei prietene, mai suporta-ma un pic si nu ma judeca prea aspru. Si de fapt nu ma judeca de loc. Nu sunt nici scriitor, nici poet, nici pictor…doar un om care te mai atinge din cand in cand pe umar spre a te ruga sa-l mai asculti. Cat mai inseamna azi o rugaminte ?…Am auzit eu candva, ca atunci cand cineva din alta lume trece prin preajma ta, tresari ! Astazi m-am trezit surprins de o tresarire si de un fior, si cand m-am uitat pe geam, am vazut cum pleca pe furis vara din curtea mea….

Vale, 13/10/11

Pe 26 iulie, dimineata, la 8,30, mama a plecat in lumea celor drepti ! Pe 28 am inmormantat-o ! Nu-mi mai ramane decat sa ma gandesc cu iubire la ea ! Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in ceruri ! Mama a fost un om bun si drept ! In ultimii ani, ea a suferit mult, prea mult !

Eu sunt barbatul ce se-ascunde-n luna
la mine-n laptop toate fetele se-aduna
Si daca pot sa fac vreun semn dupa perdele
E pentru ca morala-mi sta infipta-adanc sub piele

Nu am pe fata decat o grimasa
N-o cauta ca nu se vede, nu se lasa
Tu sa mai cauti in intregul din oglinda
Ca doar acolo vei gasi un gol, in loc de pilda

In licuriciul dintr-o lumanare-aprisa
Poti sa gasesti un bulgare de sare linsa
Poti sa zaresti corabia de vata
care-a salvat atunci o lume…dar nu toata

Din scheunatul ce-mi ramane in auz
Nu se pastreaza decat ce mai vreau s-acuz
Eu care-odata am stiut sa zbor
Si-am cutezat la stele prea usor

Eu care n-am cerut prea mult cuiva
Fara sa dau-napoi dobanda grea
Eu care daca am primit prea mult
Am corectat, fara sa fiu nitzel prea cult

Nu cauta morala scrisa in cuvant
Si nici virtuti pe iarba de mormant
Nici adevar la cel ce da din fleanca
Si nici iubire-n contul de la banca

Eu sunt barbatul ce se-ascunde-n luna
la mine-n laptop toate fetele se-aduna
Una nu pleaca, fiindca se simteste bine
Alta ramane ca la mine-i viata, nu rusine

Vale, Buftea, 21 iunie 2011

Am fost departe zilele astea, departe ! Am vrut sa revin cu scrisul pentru ca mi s-a intamplat ca privind in apa prea murdara si prea curgatoare, mi s-a parut ca iti zaresc o clipa chipul, ochii tai privindu-mi fix ochii mei…ochii mei atat de mici si de obositi, atat de rataciti si de iscoditori. Nu ma asteptam, cu atat mai mult cu cat nici in vis in ultimile luni nu-mi mai apari. Aparitiile tale in visele mele sunt atat de rare,atat de rare, incat atunci cand se intampla, nu mai pot adormi multe ore dupa aceea. Nu-mi faci semne, nu ma chemi, de aceea linistea mea e cu atat mai mare cu cat eu te caut tocmai in asa ceva…in chemarile tale care nu vin, dar pe care eu le astept, eu te astept. Pe locul unde ma duc atat de rar in ultimul timp, si unde ti-am scris pe o piatra acum aproape sase ani…”nici nu pot nimic sa-ti spun/pe curand, sau ramas bun/aparu, numai nu/ la adio tu/…”, totul pare aproape parasit, doar un zambet ma mai retine de undeva de jos, nu prea de jos, nu prea de sus…doar cat sa mai pot deslusi in auz: ’’…Ai venit ? Cat vei mai veni ?…locul tau nu e aici, nici al meu nu e…nu ma mai cauta decat in gandurile tale…cu cat noptile tale vor fi mai tulburate, cu atat eu voi fi mai trista. Tu cauta-ma in diminetile luminoase, si mai cauta-ma in serile senine. Eu nu voi lipsi niciodata de acolo…” Ti-am mai spus eu odata prietene,…in plina zi, mi-a aparut in fereastra, in contre jour…era ca un inger fara o aripa ! N-a venit in vizita, ci doar sa-si ia adio. Mi-a zambit atat de frumos, ca am gemut in somn atat de adanc, incat aproape ca s-a speriat si a disparut, facandu-mi un semn de liniste, de inlinistire. Ingerii n-au nevoie de lacrimi, nici de tristeti gasite la noi nu au nevoie, nici macar de ganduri negre sau de suferinte adunate sau culese de prin amintiri. Ingerii au nevoie de lumina, de aceea vin atat de rar, ca de cele mai multe ori n-o gasesc pe aici, pe la noi. La unii nu vin de loc. Cand vom intelege cum sa-i primim, atunci vor fi roiuri, vor fi peste tot ! Odata, intr-o gara, cand eram mai tineri si atat de frumosi, m-ai asteptat cu un trandafir aproape uscat pe care-l tineai cu ambele maini ! Alergai spre mine si abia te-am prins cand te-ai aruncat in bratele mele. Rasuflarea iti era intretaiata, ochii plansi, inima iti batea atat de tare si mi s-a parut ca esti speriata de ceva…nu voi uita niciodata ziua aceea ! Mi-ai spus ca ma iubesti si atat ! Nu-ti mai luai ochii de la mine ! Cine a mai trait atat de simplu ? Eu nu mai auzeam altceva decat:…“tu sa nu ma parasesti niciodata, niciodata !” Altadata, am descoperit ca strangeai bani. Bani, intr-un cont, din munca ta. Te-am intrebat zambind…”De ce?’…Mi-ai raspuns fara sa clipesti…” poate ca odata, o sa ai nevoie de ei…” ….bani? bani sa-i aduni? sa-i inmultesti? sa-i numeri? sa-ti foloseasca la ceva? sa te preocupe asta? bani spre linistea si spre fericirea ta?…niciodata, niciodata! Dupa plecarea ta, am descoperit impreuna cu Mihnea, ca se adunasera destul de multi ! N-am facut nici un demers sa-i luam de acolo,…au ramas in acel cont, fara ca noi sa ne mai atingem vreodata de ei…am renuntat la cont, am renuntat la bani, la fel cum mai tarziu aveam sa renuntam si la o casa cu toate lucrurile care au fost in ea. Casa in care ai venit si din care ai plecat ! Nu am luat din ea inainte s-o parasesc, decat cateva acte si o papusa ! Acea papusa, pe care tu ai albit-o de lacrimi in noptile in care eu lipseam, (ca eu mai lipseam, ma tragea lemnul scenei mai mult decat linistea din preajma ta).. Nimic nu e mai important in lumea asta in afara de iubirea fara margini, fara contur, fara egal, iubirea care nu minte, care nu e niciodata orgolioasa, nici stinghera, nici pagana, nici rea, nici pricinoasa, nici pizmasa…nici macar grabita nu e ! Ea e doar fara de margini pentru ca e de natura divina. Iubirea vine din cer, si daca se intampla s-o pierdem, trebuie sa ne inaltam privirea spre a o cauta, nu s-o coboram ! Lemnul scenei suna sec atunci cand rolul ti se termina, si iesi din ea in urale, sau in “ropote” de taceri. Cine mai stie azi ceva despre copacul care a dat lemnul din care a fost construita scena, sau sicriul, sau creionul din care azi pleaca amintirea mea spre tine prietene ! Tu trebuie doar sa ma mai asculti un timp, ca de aia suntem prieteni…in rest tacerea e atat de adanca si de amagitoare ca nici nu stii cand, si cum, in ultimul moment, iti mai opresti la timp o lacrima cu dosul palmei. Opreste-o prietene, spre-a nu tulbura prin cadere, rostul ei…al visarii si al povestirii !

Vale,
Buftea,21 iunie 2011

Nici nu stiu cand ai disparut de langa mine. Mi-am intors privirea doar pentru o clipa crezand ca vad pe cineva cunoscut, si ai disparut. Era una dintre acele disparitii cu care ma obisnuisem deja. Ai luat-o asa, prima strada la stanga, a doua la dreapta, si apoi iar la stanga. Era acolo un magazin mic de unde mai cumparai cate o sticla de lapte, legume, paine, tigari, doua sticle de bere…”La dud”, asa îi spuneau oamenii locului. Ce banal nume i-au gasit. Cate oare mai sunt cu acelasi nume in lumea asta ? Ce nume neinspirat i-au gasit oamenii aceia, locului acela…”La dud” . Si cum crescuse el acolo, tocmai la intersectia a doua strazi mici, mici…Era deschis numai vara si toamna. Acum nu stiu ce s-a ales de el. Poate a ramas numai in mintea mea. Atunci m-ai lasat cu un zambet si cu o usoara mirare pe chip. M-ai lasat asa, brusc, singur singurel, in fata portii de unde trebuia sa plec intr-una din mai lungile, sau mai scurtele mele calatorii. Heiiii, nu pleci tu asa de departe, o sa te astept exact aici, pe prima treapta a scarii de la intrare. Ca o sa revii tu, nu ?
Revenirea ta a fost atat de navalnica, dar si atat de asteptata, incat azi ma intreb daca atunci au fost mai dese plecarile, decat intoarcerile tale. Pai ce, parca nu stii ca amandoi plecam ? Ca ti-am mai spus prietene ! Plecarile ei erau de-o clipa, ale mele de saptamani, de luni de zile. “Iar pleci ?”…atat ma intrebai, si in rest nimic, doar ma priveai fix in ochi…ochii tai atat de mari si frumosi, atat de mirati uneori si atat de tristi alteori. De obicei imi priveai plecarile de la fereastra, fara sa-mi faci vreodata cu mana. Daca priveam inapoi, te zaream in fereastra incadrata ca intre ramele unui tablou…da, acel tablou care avea sa ma obsedeze atat, acel tablou din care ma privesti si azi…tulburatoare imagine, aproape ireala, atat de stranie, atat de misterioasa lumea aceea, atat de neasteptata azi, revenirea ta. Si intr-un tarziu imi vedeam de drumul meu, ca ma chema alt decor. Lumea ma astepta pentru altceva, eu trebuia sa-mi urmez calea, steaua, soarta, destinul…tu doar visul relativ dintr-o alta lume, paralela cu a mea, din care venisesi cu permisiune, pentru scurt timp, din care stiai sigur ca vei pleca prea repede, numai ca nu m-ai putut anunta la timp, numai ca nu m-ai putut preveni, numai ca nu m-ai putut pregati. Astazi visurile mele sunt nenumarate, altele mi se aseaza mereu la start, pacat insa ca certitudinile mele sunt azi atat de putine. Floare la ureche viata mea, viata ta ! Ramane in loc doar o dara de lumina de care nici macar nu suntem raspunzatori. Lumina nu e de la noi oricat ai crede ca da. Ea vine doar daca o ceri, daca o cauti, daca o chemi. Doar umbra o porti cu tine un timp. Tu, intr-o zi n-ai mai vazut-o, n-ai mai gasit-o, si eu n-am fost acolo. Ai fost singură cand ai avut cea mai mare nevoie de mine. Uneori mai cred ca o sa ma impac cu gandul asta, ca o sa uit si o sa mă iert. O sa vina si ziua aceea, dar nu inca, nu inca ! De asta caut ca lumina care te insoteste acum, sa nu se stinga niciodata nici in mintea mea. Odata, acum douazeci si mai bine de ani, intr-un loc public, in cladirea Poştei din Galati, o femeie m-a oprit si mi-a spus privindu-ma adanc in ochi, parca mai mult speriata decat uimita (n-am inteles atunci, cum nu inteleg nici acum dupa atata timp)….”sa fii atent la cuvantul ‘azur’, sa fii atent la ‘azur’…’,si s-a indepartat facand pasi inapoi, fara sa ma piarda din ochi, pana a disparut. Intamplarea din care n-am inteles prea multe, dar care m-a tulburat, a continuat sa ma urmareasca, dovada ca-ti povestesc si tie acum, dupa atata timp.
De altfel cantecele mele au fost fara doar si poate premonitorii, si asta stiu de mult ! Cum se intamplă toate astea nu stiu, stiu doar ca pe nimic nu suntem stapani in lumea asta…nici pe pamant, nici pe casa, nici pe copaci, nici pe copii, nici macar pe propriul trup, pe care-l carăm dupa noi un timp. Curios cum poate un anotimp sa te ia prin surprindere. Ca si anul trecut, si anul acesta primavara m-a luat din nou prin surprindere. Cum s-au schimbat toate atat de brusc, de parca cineva…(eu stiu sigur cine), mi le-a adus in prag dupa un vis prelung, din care m-am trezit brusc, prea brusc !

Vale,
26 mai 2011, Buftea

“Azi, nici macar cu o stea nu mai pot sa arunc spre tine/
De parca as putea sa arunc cu vreo stea/
Doar o ninsoare pagana intre noi ramane/
Pe cand noaptea fara de somn si alint disparea/

Azi, nici macar cu un gand nu mai poti sa te-ntorci la mine/
De parca ai putea sa te-ntorci cu vreun gand/
Doar o umbra palpaind tot mai slab ma tine/
Si abia te mai vad dupa vis, disparind/

Azi, nici macar pe o lacrima nu mai poti sa-mi trimiti suspinul/
De parca ai putea sa mai plangi candva/
Doar cate-o privire senina de mai sorb cu vinul/
Si nu cred sa mai dispara intre noi, ceva/

Astazi stiu ca macar pe inel juramantul facut mai doare /
De parca-as putea sa mai fac legamant/
Doar o culoare mai verde intre noi rasare/
Si doar o petala a mai cazut, pe mormant !/

Vale,
26 mai 2011, Buftea