Autor: Vasile Seicaru

Dintr-o poveste…

Mai am pentru tine o veste
O stea pentru mine acum
Dar vestea ramase,
Nespusa pe buze, postum

Pianu-i pe-o singura coardă
Vioara o strună-si pierdu
Pe cand calendarul,
Se miră, ca fila-i căzu

Din deal imi soseste mireasa
Din vale ecou-mi paru
Mai trist pe la mine
Mai vesel la tine, sau nu

Durerea din mine nespusă
Rămîna de-a pururi pe jar
Odata pe viata
Odata pe moarte, si zar

Corabia viselor triste
Mai sus catre cine urca
Nu cade iubirea
Decade-amintirea, din ea

Mai am pentru stele o scară
O scara din mine crescu
Coboare privirea
Pa cand adierea, trecu

Chemarea-i de jos auzită
Din bezna nimic nu crestea
Ce palida-i luna
Si verde minciuna, din ea

Mai urcă din pieptu-mi dorinta
Si-aud ce n-ai spus, ce n-ai zis
Deschidă-se poarta
Bisericii mele, din vis

Ajuns sunt la ultima foaie
Si pana din mîna cadea
Pe cand disperarea
Nu cere iertarea, cea grea

Mandolina din pod
Se aude mai des
Ce lăută pe inima mea
Si adorm fara rost
Ca soldatul in post
Pe cand ochiul, din umbra privea!

(ora 3,52, 11/10/ 2014, Buftea)

Iesirea

Sa nu-mi spui ca n-ai gasit-o prietene, ca ai plecat de ceva vreme s-o cauti, daca nu pentru tine, pentru noi, atunci macar pentru mine, ca nu degeaba te port de atata amar de vreme dupa mine, uneori in carca, alteori pe brate, dar de cele mai multe ori exact langa mine, langa umarul meu! Ca in fond ce-i o iesire…dar de asta vom mai vorbi, mai incolo! Ti-o fi convenit in timpul asta, nu ti-o fi convenit, nu stiu, ca nu te-am intrebat. Ce stiu sigur e ca nu te-ai impotrivit si ca n-ai spus niciodata ca simti rugamintea asta ca vreo povara. Din cladirea asta nu se poate iesi oricum. Cosmelia asta e greu de parcurs numai cu pasul, ca daca minte nu ai sa te-ajute, nu faci nimic , sau mare lucru nu faci. Hai nu te intrista, si mai ales nu pleca fruntea, ca stii bine ca macar cu iesirea asta imi esti dator. Si in fond ce-i o poarta, o usa? Si lumina asta cum poate sa intre peste tot? Ea cum poate? Pe unde intra ea, sa iesim noi, asta sa gasesti tu!

Drumul asta care apare inevitabil in fiecare dimineata dupa ceatza, duce undeva, nu? De atatea ori am plecat pe el sa caut, de atatea ori m-am intors dezamagit dar niciodata trist, niciodata destul de trist. Motivul rugamintii mele catre tine in cautarea acestei iesiri?…simplu: lenea, uratul, plictiseala, ca as putea pleca la drum singur…niciodata insa frica dragul meu, niciodata frica, trebuie sa stii, si sa tii minte asta!

Tin minte ca odata de mult, cand mai plecam singur sa caut, cand ma aflam pe o creasta ca un pisc de munte inselator, cand singurul drum ce mi se arata si mi se oferea nu era decat in jos, am coborat pe niste scari reci si umede mirosind greu a mucegai si-a aer inchis, si coborarea mea era atat de evidenta, si caderea mea atat de previzibila, incat aveam senzatia aceea aducatoare de neliniste si de disperare, a lipsei totale de aer. N-aveam in mana decat un felinar, dar lumina lui mi-era suficienta in aceasta coborare. Din cand in cand doar stropii de apa de pe tavan, de pe pereti se mai auzeau in surdina. Fara pasari, fara lilieci, fara soareci sau sobolani, fara paianjeni, fara gandaci, reptile sau umbre ciudate in fata sau in urma mea. Si atunci cum sa-mi fie teama? Am coborat asa amar de trepte pana cand exact in momentul in care ma gandeam sa ma intorc, am simtit aer proaspat in nari. Drumul ducea inevitabil catre dreapta. M-am trezit pe o poteca ingusta, sigur de munte, cu iarba cat cuprinde de-o parte si de alta…fara flori, fara copaci fiorosi, fara ciripit de pasarele, ma insotea doar un fosnet molatec si placut ce-mi dadea o liniste ciudata, n-as putea spune aducatoare de totala siguranta. Am mai facut cativa pasi si poteca mea s-a ingustat in asa fel incat la un moment dat a disparut. Doar la un pas si in fata mea s-a deschis haul…si am simtit sigur, foarte sigur ca de fapt urcasem nu coborasem, ca oriunde priveam nu aveam decat senzatia ca sunt pe un pisc, departe de Ce, aproape de Ce….

Doamne Dumnezeule, pai eu ajunsesem de unde plecasem, ca la doar cativa metri de mine am gasit trei trepte si un drum mic si drept putin ascuns privirii mele la inceput, atat de familiar acum cand pasi-i pe el si te gasi-i pe tine prietene stand exact cum, si unde te lasasem. Nici nu stiu cum am trecut de zidul asta, ca daca e un zid cum de nu-l trec atunci cand vreau sa ies din cladirea asta! Nu ma dumiresc si gata…nu inteleg si gata! M-ai intampinat cu un zanbet larg pe fata, stand jos acolo pe pamant, cu spinarea usor incovoiata, tinandu-ti genunchii cu mainile….—“da’ ce repede te-ai intors…”! Nu i-am povestit niciodata despre coborarea mea, n-am adus vorba de acel drum niciodata.

Multe drumuri din acestea am mai avut in viata mea…multe, pana cand am obosit si te-am rugat pe tine sa ma ajuti, sa cauti tu o iesire! O, prietene cat m-ai ajutat tu pe mine si cat de dezinteresat ai fost. Si cat noroc pe mine ca te-am intalnit. Norocul asta il simt si acum si ma bucur ca-i asa. Dar ce-i norocul in fond? Pai nu-i decat ceea ce credem ca n-avem. Stai cu gandul asta in san pana cand intelegi la un moment dat ca nu-i chiar asa.

M-ai insotit prietene peste tot, fara sa ma intrebi daca sunt sau nu de acord s-o faci. Nu stiu daca in fond ti-am cerut, am primit, sau poate ti-am daruit eu mai mult in perioada asta. In timp, n-a ramas decat aceasta rugaminte…sa ma ajuti sa caut iesirea. Stau si ma gandesc alteori, cum de ai avut atata intredere sa pleci in drumul asta cu mine, sa ma insotesti, ca in fond eu te-am invitat inca de la inceput, pe o scena. O scena cu lumini inselatoare, o scena cu lemnul putrezit si umed, o scena pe, si de unde poti auzi sunete nebanuite…scancete, gemete, ras labartzat si nesimtit, si iar gemete parsive si perverse sau lascive, plans nevinovat de copil neajutorat, strigate de tot felul care te-au certat uneori, care te-au speriat alteori, si apoi prezenta mea langa tine, una permanenta, poate plictisitoare, poate obositoare…dar ce sa-ti fac, tu ai vrut-o! In fond tu ai ales…ca stiai ca scena asta e locul in care ma simt cel mai bine, ca aici ma desfasor cum vreau eu, ca natura mea schimbatoare, ca histrionismul meu de care te-ai “lovit” de la inceput n-a avut cum sa-ti aduca mare lucru, decat poate ceva mai multa neliniste, ceva mai multa tristete. Stiai si ma vedeai inca de la inceput asa pe schela asta, inamovibil si perfect! Si atunci la ce te mai puteai astepta daca ai realizat definitiv ca nu ma las dat jos de acolo niciodata?…

Cauta tu iesirea si nu ma mai plictisi cu tanguielile tale!

Ca iesirea e de fapt inceputul altui drum, ca de fapt iesirea e lectia pe care ti-ai insusit-o sau nu, cartea pe care ai parcurs-o sau nu, calea din care pleci izbavit sau doar obosit, iesirea e doar un indemn nu o porunca, o soapta nu un strigat. Desigur ca poti iesi cu un zambet pe fata, cu un hohot de ras sau de plans, cu un rictus sau cu o masca sa nu se vada tot, poti iesi pe jos, plutind, alergand, in patru labe, plictisit sau pur si simplu curios!

Port cu mine o sticluta cu un ulei foarte fin cu care voi unge balamaua la deschidere! Pe usa aia tu nu vei putea iesi cu mine. Doar eu voi pasi, si poate voi auzi glasul acela inefabil….sau poate nu! Doar doua picaturi voi pune, sa nu-mi scartaie usa la plecare, sa nu deranjez prea mult la iesire! Dar pana atunci poate va mai fi un pas, poate nu acum, poate nu oricum, poate nu atat de repede…cand inevitabil voi fi, stii tu…”din nou, foarte liber sub cer”!

Buftea, 2/04/2014, ora 13, 07!