Din dimineata aceea urata de toamna nu mai tin minte mare lucru, cu toate ca ea va mai sta in mintea mea alaturi de celelalte, atat cat a mai ramas din amintire. Un inceput de zi oribil, in care voiai sa ma atragi pentru a-mi arata inefabilul din partea de urat…asa-mi spuneai. Ai intrat tinandu-ma de mana in ceatza aceea alburie, gri-vascoasa, ca in acele vise infricosatoare din care ai vrea mai degraba sa te trezesti decat sa mai afli, din care ai dori mai mult sa iesi decat sa patrunzi, dar vezi ca ceva te atrage, si curiozitatea aceea bolnava, curiozitatea ca un viciu pervers pe care-l porti cu tine si de care nu vrei sa afle nimeni, te atrage mai mult decat orice. Erai imbracata destul de subtire si mi-era teama ca o sa te imbolnavesti. Doar ochii erau de tine atunci, ochii tai ca doua luminite de veghe, ca doua repere fara de care n-as fi putut ajunge nicaieri in viata de pana atunci, ca doua mici scantei care mai degraba ma incalzeau decat ma ardeau. Ma trageai intr-o lume de care imi mai povestisei, pe care probabil ca o mai vazusem, dar acum nu pot sa-ti spun clar daca a fost aevea, sau a fost totul doar in mintea mea. De fapt nici nu conteaza. Mai are importanta si loc pentru mine in acest tablou sau scenariu inchipuit, doar ce mi s-a dat ca tema de invatat atunci. Viata ca o lectie de tinut minte, cu reguli, cu amanunte, cu imagini, cu traiari, cu deznodamant si cu urmari.
Nu-mi promiteai nimic, cu toate ca nu odata imi sopteai despre lumi nevazute si nemaiintalnite de mintea mea…Nirvana sau Shambala. Si peste toate plutea muzica timpurilor acelea, o muzica venita mai degraba de undeva din interiorul nostru decat din cer. Muzica profunda ca o taina de nepatruns pentru altii, insa pentru noi, un fleac, o bagatela, o puteam auzi oricand, numai s-o dorim si se lasa ascultata. Misterioasa si plina de neprevazut e calea inimii. La fel ca si cea a mintii. Deodata m-ai intrebat razand daca mi-e teama. Mie sa-mi fie teama. De ce sa-mi fie teama ? Nu mi-e teama mie nici de zadarnicia viselor neimplinite, nici de fiorul ce ma mai cuprinde uneori la auzul pasilor doamnei in gri…ca îi aud. Drumul acela prin ceata a durat ceva, ca tin minte ca mi-as fi dorit macar un popas, dar n-ai vrut sa te opresti. La un moment dat drumul principal care abia daca se mai deslusea facea la stanga, dar tu m-ai tras catre dreapta, si abia atunci am vazut clar cum ca lumina venea in intampinarea ta, a noastra de fapt. Nici nu stiu cand am ajuns la capatul genunii…cã prapastie era ceea ce vedeam eu. Doar un pas am mai facut si de acolo am vazut cerul. Dar nu numai sus cum stiam eu, ci si jos, sub noi…cu stele, cu nori, cu albastru, cu alb, cu infinit si cu ingeri mici, mici. Si atunci parca am auzit altceva, de care iti mai povestisem eu candva prietene. Am auzit muzica sferelor, pe care nu o aude oricine, de care nu poti povesti oricui, ca esti considerat mai lesne un nebun cu mintile ratacite decat un visator (de parca poate stabili cineva care-i nebunul…cel din camera rotunda, legat in camasa de forta, sau cel din afara care crede ca poate emite usor judecati de valoare, sau da verdicte). …
.”- Tu nu mi-ai inselat niciodata asteptarile dragul meu, – mi-ai spus atunci, tu m-ai iubit in felul tau, si mai mult, m-ai protejat, insa mie mi-a fost deajuns, pentru ca acest fel de a iubi al tau m-a salvat, mi-a dat o anume siguranta, mi-a dat liniste, de aceea mai departe n-ai sa mergi, te vei opri aici. Stiu ca de aici incolo iubirea ta va creste. Fie ca durerea ta sa nu te doboare niciodata, doar sa te intareasca. Drumul meu cu tine, pana aici a fost. Mai am sa-ti spun doar ceva ce numai tu sa stii…sa nu te uiti niciodata cu ura catre cer…nu uita cuvintele acestea…si daca vei simti ca ti se va zdruncina credinta, tu sa cauti drumul acesta. Nici o clipa nu ma indoiesc de faptul ca nu-l vei gasi. Eu te voi astepta sa-ti prezint ca pe un alt tablou, dar de data aceasta neinramat, nemarginirea. Insa acum, numai eu voi pleca, numai eu ! Tu sa te intorci, sa mai imbratisezi un copac, asa cum m-ai invatat sa fac deseori, sa mai privesti cu nadeajde si cu senin marea, nu uita sa uzi florile dimineata, sa mangai toate animalele ce-ti vor aparea in cale, sa vorbesti cu pasarile pe inserat, atunci cand ele sunt mai obosite si sa nu-ti fie teama daca somnul te va ocoli. Asa vei putea sa te gandesti mai mult la mine. Va veni un timp cand vei inceta sa mai plangi. De aceea acum, lasa-ti lacrimile sa cada, nu te pot opri, lasa-le sa-ti cada daca-ti vin. Tu m-ai facut sa reusesc sa vad acea parte inefabila de frumos la care nu am crezut vreodata sa ajung, si asta mi-a fost deajuns….”
Ce vis m-a atins cu aripa, ce cosmar m-a trezit brusc atunci cand deodata a disparut totul…si ceata, si calea, si cerul, si tabloul…si tu !
Contactul cu realitatea e dur. Cineva ma priveste senin. Cineva imi spune incet ca de fapt asta e viata mea, alta n-am, de alta n-o sa am parte.
Eu nu judec pe nimeni in visul meu, nici tu sa n-o faci, sa traiesti ce ti s-a dat, ca nimic nu se va schimba din ce e stabilit ! Orgolii, sentimente, ura, durere, neliniste, nesomn, frica…sunt numai aici, pe pamant, unde unii credem ca suntem nemuritori si ca doamna in gri de care-ti spuneam la inceput, pe noi nu ne priveste. Intr-o lume, poate doar din mintea mea, odata, m-ai surprins cu iubirea ta fara margini, si atunci am tresarit ! Hei prietene, mai suporta-ma un pic si nu ma judeca prea aspru. Si de fapt nu ma judeca de loc. Nu sunt nici scriitor, nici poet, nici pictor…doar un om care te mai atinge din cand in cand pe umar spre a te ruga sa-l mai asculti. Cat mai inseamna azi o rugaminte ?…Am auzit eu candva, ca atunci cand cineva din alta lume trece prin preajma ta, tresari ! Astazi m-am trezit surprins de o tresarire si de un fior, si cand m-am uitat pe geam, am vazut cum pleca pe furis vara din curtea mea….
Vale, 13/10/11
