Am fost departe zilele astea, departe ! Am vrut sa revin cu scrisul pentru ca mi s-a intamplat ca privind in apa prea murdara si prea curgatoare, mi s-a parut ca iti zaresc o clipa chipul, ochii tai privindu-mi fix ochii mei…ochii mei atat de mici si de obositi, atat de rataciti si de iscoditori. Nu ma asteptam, cu atat mai mult cu cat nici in vis in ultimile luni nu-mi mai apari. Aparitiile tale in visele mele sunt atat de rare,atat de rare, incat atunci cand se intampla, nu mai pot adormi multe ore dupa aceea. Nu-mi faci semne, nu ma chemi, de aceea linistea mea e cu atat mai mare cu cat eu te caut tocmai in asa ceva…in chemarile tale care nu vin, dar pe care eu le astept, eu te astept. Pe locul unde ma duc atat de rar in ultimul timp, si unde ti-am scris pe o piatra acum aproape sase ani…”nici nu pot nimic sa-ti spun/pe curand, sau ramas bun/aparu, numai nu/ la adio tu/…”, totul pare aproape parasit, doar un zambet ma mai retine de undeva de jos, nu prea de jos, nu prea de sus…doar cat sa mai pot deslusi in auz: ’’…Ai venit ? Cat vei mai veni ?…locul tau nu e aici, nici al meu nu e…nu ma mai cauta decat in gandurile tale…cu cat noptile tale vor fi mai tulburate, cu atat eu voi fi mai trista. Tu cauta-ma in diminetile luminoase, si mai cauta-ma in serile senine. Eu nu voi lipsi niciodata de acolo…” Ti-am mai spus eu odata prietene,…in plina zi, mi-a aparut in fereastra, in contre jour…era ca un inger fara o aripa ! N-a venit in vizita, ci doar sa-si ia adio. Mi-a zambit atat de frumos, ca am gemut in somn atat de adanc, incat aproape ca s-a speriat si a disparut, facandu-mi un semn de liniste, de inlinistire. Ingerii n-au nevoie de lacrimi, nici de tristeti gasite la noi nu au nevoie, nici macar de ganduri negre sau de suferinte adunate sau culese de prin amintiri. Ingerii au nevoie de lumina, de aceea vin atat de rar, ca de cele mai multe ori n-o gasesc pe aici, pe la noi. La unii nu vin de loc. Cand vom intelege cum sa-i primim, atunci vor fi roiuri, vor fi peste tot ! Odata, intr-o gara, cand eram mai tineri si atat de frumosi, m-ai asteptat cu un trandafir aproape uscat pe care-l tineai cu ambele maini ! Alergai spre mine si abia te-am prins cand te-ai aruncat in bratele mele. Rasuflarea iti era intretaiata, ochii plansi, inima iti batea atat de tare si mi s-a parut ca esti speriata de ceva…nu voi uita niciodata ziua aceea ! Mi-ai spus ca ma iubesti si atat ! Nu-ti mai luai ochii de la mine ! Cine a mai trait atat de simplu ? Eu nu mai auzeam altceva decat:…“tu sa nu ma parasesti niciodata, niciodata !” Altadata, am descoperit ca strangeai bani. Bani, intr-un cont, din munca ta. Te-am intrebat zambind…”De ce?’…Mi-ai raspuns fara sa clipesti…” poate ca odata, o sa ai nevoie de ei…” ….bani? bani sa-i aduni? sa-i inmultesti? sa-i numeri? sa-ti foloseasca la ceva? sa te preocupe asta? bani spre linistea si spre fericirea ta?…niciodata, niciodata! Dupa plecarea ta, am descoperit impreuna cu Mihnea, ca se adunasera destul de multi ! N-am facut nici un demers sa-i luam de acolo,…au ramas in acel cont, fara ca noi sa ne mai atingem vreodata de ei…am renuntat la cont, am renuntat la bani, la fel cum mai tarziu aveam sa renuntam si la o casa cu toate lucrurile care au fost in ea. Casa in care ai venit si din care ai plecat ! Nu am luat din ea inainte s-o parasesc, decat cateva acte si o papusa ! Acea papusa, pe care tu ai albit-o de lacrimi in noptile in care eu lipseam, (ca eu mai lipseam, ma tragea lemnul scenei mai mult decat linistea din preajma ta).. Nimic nu e mai important in lumea asta in afara de iubirea fara margini, fara contur, fara egal, iubirea care nu minte, care nu e niciodata orgolioasa, nici stinghera, nici pagana, nici rea, nici pricinoasa, nici pizmasa…nici macar grabita nu e ! Ea e doar fara de margini pentru ca e de natura divina. Iubirea vine din cer, si daca se intampla s-o pierdem, trebuie sa ne inaltam privirea spre a o cauta, nu s-o coboram ! Lemnul scenei suna sec atunci cand rolul ti se termina, si iesi din ea in urale, sau in “ropote” de taceri. Cine mai stie azi ceva despre copacul care a dat lemnul din care a fost construita scena, sau sicriul, sau creionul din care azi pleaca amintirea mea spre tine prietene ! Tu trebuie doar sa ma mai asculti un timp, ca de aia suntem prieteni…in rest tacerea e atat de adanca si de amagitoare ca nici nu stii cand, si cum, in ultimul moment, iti mai opresti la timp o lacrima cu dosul palmei. Opreste-o prietene, spre-a nu tulbura prin cadere, rostul ei…al visarii si al povestirii !
Vale,
Buftea,21 iunie 2011
