Nici nu stiu cand ai disparut de langa mine. Mi-am intors privirea doar pentru o clipa crezand ca vad pe cineva cunoscut, si ai disparut. Era una dintre acele disparitii cu care ma obisnuisem deja. Ai luat-o asa, prima strada la stanga, a doua la dreapta, si apoi iar la stanga. Era acolo un magazin mic de unde mai cumparai cate o sticla de lapte, legume, paine, tigari, doua sticle de bere…”La dud”, asa îi spuneau oamenii locului. Ce banal nume i-au gasit. Cate oare mai sunt cu acelasi nume in lumea asta ? Ce nume neinspirat i-au gasit oamenii aceia, locului acela…”La dud” . Si cum crescuse el acolo, tocmai la intersectia a doua strazi mici, mici…Era deschis numai vara si toamna. Acum nu stiu ce s-a ales de el. Poate a ramas numai in mintea mea. Atunci m-ai lasat cu un zambet si cu o usoara mirare pe chip. M-ai lasat asa, brusc, singur singurel, in fata portii de unde trebuia sa plec intr-una din mai lungile, sau mai scurtele mele calatorii. Heiiii, nu pleci tu asa de departe, o sa te astept exact aici, pe prima treapta a scarii de la intrare. Ca o sa revii tu, nu ?
Revenirea ta a fost atat de navalnica, dar si atat de asteptata, incat azi ma intreb daca atunci au fost mai dese plecarile, decat intoarcerile tale. Pai ce, parca nu stii ca amandoi plecam ? Ca ti-am mai spus prietene ! Plecarile ei erau de-o clipa, ale mele de saptamani, de luni de zile. “Iar pleci ?”…atat ma intrebai, si in rest nimic, doar ma priveai fix in ochi…ochii tai atat de mari si frumosi, atat de mirati uneori si atat de tristi alteori. De obicei imi priveai plecarile de la fereastra, fara sa-mi faci vreodata cu mana. Daca priveam inapoi, te zaream in fereastra incadrata ca intre ramele unui tablou…da, acel tablou care avea sa ma obsedeze atat, acel tablou din care ma privesti si azi…tulburatoare imagine, aproape ireala, atat de stranie, atat de misterioasa lumea aceea, atat de neasteptata azi, revenirea ta. Si intr-un tarziu imi vedeam de drumul meu, ca ma chema alt decor. Lumea ma astepta pentru altceva, eu trebuia sa-mi urmez calea, steaua, soarta, destinul…tu doar visul relativ dintr-o alta lume, paralela cu a mea, din care venisesi cu permisiune, pentru scurt timp, din care stiai sigur ca vei pleca prea repede, numai ca nu m-ai putut anunta la timp, numai ca nu m-ai putut preveni, numai ca nu m-ai putut pregati. Astazi visurile mele sunt nenumarate, altele mi se aseaza mereu la start, pacat insa ca certitudinile mele sunt azi atat de putine. Floare la ureche viata mea, viata ta ! Ramane in loc doar o dara de lumina de care nici macar nu suntem raspunzatori. Lumina nu e de la noi oricat ai crede ca da. Ea vine doar daca o ceri, daca o cauti, daca o chemi. Doar umbra o porti cu tine un timp. Tu, intr-o zi n-ai mai vazut-o, n-ai mai gasit-o, si eu n-am fost acolo. Ai fost singură cand ai avut cea mai mare nevoie de mine. Uneori mai cred ca o sa ma impac cu gandul asta, ca o sa uit si o sa mă iert. O sa vina si ziua aceea, dar nu inca, nu inca ! De asta caut ca lumina care te insoteste acum, sa nu se stinga niciodata nici in mintea mea. Odata, acum douazeci si mai bine de ani, intr-un loc public, in cladirea Poştei din Galati, o femeie m-a oprit si mi-a spus privindu-ma adanc in ochi, parca mai mult speriata decat uimita (n-am inteles atunci, cum nu inteleg nici acum dupa atata timp)….”sa fii atent la cuvantul ‘azur’, sa fii atent la ‘azur’…’,si s-a indepartat facand pasi inapoi, fara sa ma piarda din ochi, pana a disparut. Intamplarea din care n-am inteles prea multe, dar care m-a tulburat, a continuat sa ma urmareasca, dovada ca-ti povestesc si tie acum, dupa atata timp.
De altfel cantecele mele au fost fara doar si poate premonitorii, si asta stiu de mult ! Cum se intamplă toate astea nu stiu, stiu doar ca pe nimic nu suntem stapani in lumea asta…nici pe pamant, nici pe casa, nici pe copaci, nici pe copii, nici macar pe propriul trup, pe care-l carăm dupa noi un timp. Curios cum poate un anotimp sa te ia prin surprindere. Ca si anul trecut, si anul acesta primavara m-a luat din nou prin surprindere. Cum s-au schimbat toate atat de brusc, de parca cineva…(eu stiu sigur cine), mi le-a adus in prag dupa un vis prelung, din care m-am trezit brusc, prea brusc !
Vale,
26 mai 2011, Buftea
“Azi, nici macar cu o stea nu mai pot sa arunc spre tine/
De parca as putea sa arunc cu vreo stea/
Doar o ninsoare pagana intre noi ramane/
Pe cand noaptea fara de somn si alint disparea/
Azi, nici macar cu un gand nu mai poti sa te-ntorci la mine/
De parca ai putea sa te-ntorci cu vreun gand/
Doar o umbra palpaind tot mai slab ma tine/
Si abia te mai vad dupa vis, disparind/
Azi, nici macar pe o lacrima nu mai poti sa-mi trimiti suspinul/
De parca ai putea sa mai plangi candva/
Doar cate-o privire senina de mai sorb cu vinul/
Si nu cred sa mai dispara intre noi, ceva/
Astazi stiu ca macar pe inel juramantul facut mai doare /
De parca-as putea sa mai fac legamant/
Doar o culoare mai verde intre noi rasare/
Si doar o petala a mai cazut, pe mormant !/
Vale,
26 mai 2011, Buftea
